devotamentul personal în vremea distracțiilor
și timpul pe care ți-l oferi în mijlocul unei lumi zgomotoase
spăl vasele și mă gândesc la cât gunoi producem. spăl vasele și-mi spăl mizeria de pe farfurii. mintea îmi fuge la colțurile din cameră ce-s pline de pânze. ne intră mulți păianjeni în casă. îmi plac, ajută cu prinderea țânțarilor.
mai săpunesc o farfurie, mai clătesc o furculiță și mă gândesc la această practică a curățeniei, la actul aproape sacru de a elimina ceva ce nu mai este de folos; îmi pare un gest ancestral, repetat din cele mai vechi timpuri. am creat dezordine, mizerie și apoi ne-am folosit mâinile, aceste extensii ale inimii, pentru a pune la loc, pentru a curăța.
între timp, ca să fie mai ușor și confortabil, ne-am folosit creativitatea și am inventat tehnologii și mașinării care simplifică acest proces, care ne dau mai mult timp pentru noi.
îmi amintesc iar de colțurile din casă și cum roboțelul cu funcție de aspirare și șters pe jos nu reușește să le curețe. tot trebuie să pun mâna și să curăț.
și mă întreb dacă, în căutare de comoditate, nu cumva ratăm timpul prețios cu noi înșine.
uite așa, folosim mașinării ca să ne simplificăm viața, să avem mai mult timp pentru noi, în principiu pentru distracții. apoi mă întreb câta lume alege să-și dedice timpul acesta nou câștigat petrecând timp de calitate cu cei dragi sau în natură sau în introspecție. sau pur și simplu stând cu propria persoană, cu toate emoțiile care vin, cu senzațiile din corp, cu liniștea care vine în lipsa unui to do list sau a unei distracții.
în ce măsură am dat timpul cu noi, acea sacralitate și dedicare de a fi, de a înțelege propriul univers interior, pe distracții, pe activități care sunt confortabile, dar ne țin pe loc?
spăl vasele și vârfurile degetelor mi s-au făcut ca prunele uscate. simt cum îmi scârțâie subtil pielea moale pe vase. „nici urmă de grăsime, nici aici, nici aici” , îmi vine în minte reclama din anii ’90 la un detergent de vase.
simt că am spatele încordat și multe idei de scris, așa că-mi mut rapid locația. mă așez confortabil la birou, îmi mișc de câteva ori umerii și mă apuc să tastez. îmi place cum sună tastatura sub apăsarea degetelor.
când eram mică făceam fețișoare pe buricele degetelor și le vorbeam. îmi răspundeau, mă ghidau, mă amuzau.
fac o pauză, mă uit la buricele degetelor și parcă întrevăd alte fețe, ceva mai robuste, mai înțelepte, au trăsături frumoase. mă uit mai atent și în spatele acestor fețe sunt spirale spre alte lumi. nu mi-au fost luate niciodată amprentele și intenționez să rămână așa.
îmi dau seama că, la fel ca atunci, și acum mă fascinează necunoscutul. spre ce lumi duc spiralele din amprente? de cele mai multe ori necunoscute, iar asta pare să ne înspăimânte.
apoi, ce alegem să creăm cu mâinile? și implicit cu energia propriilor emoții? sau să distrugem.
creativitatea se naște în cortexul nostru prefrontal, dar are la bază întregul univers interior. din inspirația pe care o avem de la natură. din tot ceea ce este organic. corpul, emoțiile și intuiția dau formă unor idei care nu ar putea apărea doar prin logică sau tehnologie.
în grecia antică, aceste surse invizibile de inspirație erau numite μοῦσαι — mousai. ele trezeau gustul, intuiția și mișcarea interioară din care se naște creația. apăreau în stări de transă, visare, contemplație și erau chemate prin ritualuri, cânt, poezie sau introspecție.
în cazul meu apar când spăl vase sau când fac duș. o fi vreo legătură între fluiditatea apei și cea a emoțiilor, între ce are nevoie să fie lăsat în urmă, curățat și spațiul care se creează, propice pentru ceva nou.
trăim într-o perioadă fascinantă: inteligența artificială produce idei pe bandă, cât ai zice pește, iar noi, oamenii, avem șansa să ne redefinim relația cu creativitatea.
ceea ce conturează unicitatea noastră este felul în care emoțiile, corpul și experiențele trăite dau direcție și profunzime ideilor.
când știi ce resurse ai, care sunt abilitățile tale, unde ai expertiză și ce zone mai au nevoie de atenție, transmiți minții tale că ești în siguranță. poți face față situațiilor exterioare.
cunoaște-te pe tine însuți.
era îndemnul de pe zidul templului din delphi, citit de cei care veneau să întrebe oracolul despre viitor. astăzi, mi se pare mai potrivit ca niciodată.
mintea iubește predictibilitatea. tot ce este cunoscut ne face să ne simțim în siguranță. necunoscutul și schimbarea, chiar și atunci când sunt pozitive, sunt percepute ca un potențial pericol. iar disconfortul în fața noului e firesc.
pentru asta avem nevoie de structură. organizarea și planificarea ajută sistemul nervos să gestioneze schimbările.
însă dacă tot ce faci este să-ți dezvolți partea de structură, apare rigiditatea.
la fel este și cu cealaltă extremă, să fie doar flow, oricât de creativ ar fi, fără cadru, apare riscul de colaps și lipsa direcției.
creativitatea este la mijloc, în dinamica dintre (rigiditate) structură – fluiditate (colaps). ține de cât de bine ne cunoaștem și cum alegem să lucrăm cu ceea ce știm.
această explorare o facem în atelierele emotions in motion, o serie care evoluează o dată cu mine și nevoia celor din jur de a se conecta cu propria creativitate și de a-și chema muzele.
cât despre devotamentul personal în vremea distracțiilor, acesta presupune efort susținut și timp. poți să-l vezi ca dansul dintre timpul pe care ți-l dai să te cunoști și timpul pe care ți-l dai distracțiilor.
mă întorc la propriile mâini, la buricele degetelor a căror portaluri către alte lumi par că s-au închis. pentru moment. îmi place cum cade pe ele lumina soarelui ce intră pe fereastră. observ că se simt bine, sunt împăcate cu rândurile pe care le-au creat.
